Cele mai vechi urme ale activității umane, descoperite pe teritoriul județului Teleorman, datează din Paleolitic (așchii din silex) și au fost găsite în aluviunile râului Vedea din arealele localităților Buzescu, Nanov, Alexandria, Poroschia, pe valea Sâiului (la Lița), pe stânga Dunării (la Ciuperceni, Zimnicea) ș.a., iar Epoca neolitică, marcată prin vestigii aparținând Culturilor Boian și Gumelnița, este reprezentată prin identificarea a cca 50 de așezări, între care se numără Ciolănești Deal, Alexandria, Nanov, Balaci, Țigănești, Dulceanca ș.a. Epoca bronzului este ilustrată prin descoperirile de la Dobrotești, Albești, Roșiorii de Vede, Videle, Vârtoapele ș.a., iar prima Epocă a fierului (Hallstatt) prin cele de la Bujoru, Peretu, Lăceni, Alexandria ș.a.
Civilizația geto-dacică începe să se afirme din faza a doua a Epocii fierului (La Tene), așa cum atestă descoperirile de la Zimnicea, Albești, Alexandria ș.a., o mare dezvoltare cunoscând-o olăritul.
La începutul secolului al II-lea, când o mare parte a Daciei a fost inclusă în granițele Imperiului Roman, actualul teritoriu al județului Teleorman nu a fost înglobat în limitele acestui imperiu, aici continuând să trăiască dacii liberi.
Pentru o mai bună protejare a graniței de est a Daciei romane, în timpul domniei împăratului Traian (98-117) a fost construită o linie de apărare cunoscută sub numele de ‘Limes alutanus’, formată dintr-un șir de castre de apărare construite de-a lungul râului Olt, de la Caput Stenarum (azi satul Boița din cadrul orașului Tălmaciu, județul Sibiu), situat în defileul Oltului, și până la Izlaz (unde Oltul se varsă în Dunăre), care reprezenta capătul sudic al limesului.
În acest ultim sector au fost identificate ruinele unor castre la Putineiu, Poiana (comuna Ciuperceni), Băneasa (comuna Salcia), Turnu Măgurele.
În timpul perioadei romano-bizantine a existat puternica cetate Turris (secolele II-VI), pe teritoriul de astăzi al municipiului Turnu Măgurele, pe ruinele căreia, domnul Mircea cel Bătrân a construit mai târziu (1386-1393) cetatea Turnu sau Nicopolul Mic (de fapt un castel fortificat).
Perioada migrațiilor (secolele III-VII), când valuri succesive de barbari au trecut prin aceste locuri, fără a disloca populația autohtonă, este reflectată prin identificarea unor vestigii de așezări la Socetu (secolul III), Dulceanca (secolele III și VI), Olteni și Alexandria (secolul IV), Sfințești (secolul VII) etc.
În secolele VIII-XI apar și se dezvoltă mai multe așezări stabile românești (sate) semnalate în perimetrele de azi ale localităților Petroșani, Suhaia, Călinești, Olteni, Păuleasca, Fântânele, Alexandria, Bragadiru ș.a., multe dintre ele amintite (în secolul al XII-lea) în cronicile bizantine.
Începând cu secolul al XIV-lea, odată cu întemeierea de către Basarab I a statului feudal Țara Românească, evoluția istorică a teritoriului teleormănean este strâns legată de dezvoltarea statului feudal muntean.
Aflat în calea otomanilor, pe drumul către capitala Țării Românești, județul Teleorman a fost frecvent invadat de trupele otomane (1394, 1462, 1522, 1595), dar de fiecare dată acestea au fost alungate de către oștile domnilor munteni, în urma unor bătălii victorioase.
Ca urmare a tendinței de păstrare a independenței Țării Românești și a refuzului lui Mircea cel Bătrân de a plăti haraci turcilor otomani (în 1416), aceștia organizează puternice represalii care au consecință nefastă prin cucerirea, în 1417, a cetății Turnu, menținută sub stăpânire otomană până în 1829 (în 1545 fusese transformată în centrul raialei turcești Turnu).
În secolul al XV-lea, numele Teleorman apare menționat pentru prima oară la 14 mai 1441, într-un act prin care domnul Vlad Dracul întărește Mănăstirii Glavacioc o ocină pe Neajlov și ‘…o ocină lui Micul al lui Baico în Teleorman…’.
În secolele XV-XVIII, activitățile meșteșugărești, agricole și comerciale capătă o dezvoltare înfloritoare, exemplificate prin descoperirile de la Zimnicea, Alexandria, Olteni, Frumoasa, Lunca ș.a., în care s-au găsit vase pline cu cereale, unelte agricole, instrumente pentru marcat vitele, vase ceramice etc.
La dezvoltarea acestor activități a contribuit existența, pe teritoriul județului Teleorman, a unor tradiționale drumuri comerciale cu direcție nord-sud, care coborau din zonele de munte și subcarpatice spre vadurile dunărene, drumuri pe care se practicau tot felul de transporturi și care, cu timpul, luau denumirea acestora, ca de pildă Drumul sării, Drumul cerii, Drumul untului, Drumul oii, Drumul olacului (vechiul drum al Craiovei) ș.a.
Activitatea comercială a impulsionat apariția și dezvoltarea unor târguri cu caracter cerealier și animalier la Roșiorii de Vede, Turnu Măgurele, Mavrodin, Balaci, Alexandria ș.a.
În secolul al XIX-lea și prima jumătate a secolului al XX-lea, caracterul agrar al județului Teleorman s-a amplificat, fapt ilustrat de ponderea ridicată a producției de cereale care îl plasa de fiecare dată printre primele trei locuri (ex. în 1831, județul Teleorman ocupa locul 2 la producția de grâu, după Mehedinți, și locul 3 la cea de porumb, după Mehedinți și Gorj).
În epoca modernă, numeroasele frământări sociale din întreaga țară au avut loc cu aceeași intensitate și pe teritoriul județului Teleorman.
Încă înainte de declanșarea revoluției de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, comandantul oștilor din Zimnicea, punct de importanță strategică, organizează rezistența în această zonă în cazul în care trupele otomane ar fi trecut Dunărea în Țara Românească. Cete răzlețe turcești atacă orașul Rușii de Vede, în aprilie 1821, însă aceștia sunt izgoniți imediat la sud de fluviu.
Revoluția de la 1848 a fost declanșată la nivelul județului Teleorman prin adunarea populară de pe Câmpul lui Traian de la Izlaz din 9 iunie, unde Ion Heliade Rădulescu a citit cunoscuta Proclamație.
Actul unirii de la 24 ianuarie 1859 a fost primit cu multă bucurie de teleormăneni, fiind sărbătorit cu mult entuziasm.
În timpul Războiului de independență (1877-1878), județul Teleorman a fost locul de concentrare a grupării principale a armatei rusești și, tot aici, în zona Zimnicei, trupele imperiale forțează Dunărea, trecând în Balcani. Teleormănenii cuprinși în Batalionul 1 din Regimentul 5 dorobanți, într-un escadron al Regimentului 3 cavalerie sau în alte unități militare românești, au luptat cu mult eroism în luptele pentru cucerirea redutelor otomane de la Plevna, Grivița, Smârdan sau Opanez.
În noiembrie 1916, în timpul Primului Război Mondial, ostașii Regimentului 20 ‘Teleorman’, alături de alte forțe militare românești, fac zid în fața înaintării spre Capitală a trupelor germane. Teleormănenii s-au alăturat fraților din Transilvania, prin organizarea la Alexandria, Turnu Măgurele, Roșiorii de Vede, Zimnicea și Suhaia, secții ale ‘Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor’, care au avut o însemnată contribuție în vederea înfăptuirii, la 1 decembrie 1918, a idealului unității naționale.
În perioada interbelică, în timpul României reîntregite, județul Teleorman a cunoscut o relativă dezvoltare economico-industrială, alături de intensificarea activităților agricole.
Odată cu actul de la 23 august 1944, trupele române din această zonă au avut de îndeplinit trei misiuni: dezarmarea unităților hitleriste cantonate în județ, oprirea convoaielor fluviale germane în amonte pe Dunăre și împiedicarea deplasării trupelor hitleriste peste Dunăre, în Bulgaria. Lupte grele s-au dat în regiunea Drăgănești-Vlașca (23 august), apoi la Zimnicea și Roșiorii de Vede (25 august).
În ceea ce privește configurația județului Teleorman, se pare că prima ilustrare grafică a acestuia apare pe o hartă din 1700 a Stolnicului Constantin Cantacuzino, publicată la Padova, pe care era trecut și județul acesta, scris Telorman, cu o formă îngustă și alungită, cuprinzând doar bazinul Vedei și Teleormanului.
În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, județul Teleorman era format din 10 plăși și 137 de sate, la sfârșitul secolului existau opt plăși, o polcovnicie și o vătășie, iar în 1835, înfățișarea lui se apropia de cea actuală.
De remarcat că pe o hartă austriacă din 1790, partea de nord a județului Teleorman apare acoperită în totalitate cu păduri.
În 1938, județul Teleorman, extins pe 4.557 km pătrați, cuprindea opt plăși, patru orașe (Turnu Măgurele — reședința, Alexandria, Roșiorii de Vede, Zimnicea) și 225 de sate.
În urma organizării administrativ-teritoriale din septembrie 1950, fostul județ Teleorman a devenit regiunea Teleorman (cu reședința la Roșiorii de Vede), iar în perioada 1952-1968 a făcut parte din regiunea București, reînființându-se ca județ la 17 februarie 1968 în forma actuală, cu reședința la Alexandria.