Municipiul Roșiorii de Vede este situat în Câmpia Găvanu-Burdea, în lunca râului Vedea, la 83 m altitudine, la 35 km nord-vest de municipiul Alexandria (reședința județului) și la 125 Km de municipiul București.
Cele mai vechi urme materiale ale locuirii omului în această zonă sunt din perioada neolitică și sunt atestate de existența a două așezări aflate în perimetrul actual al orașului (Palanca și Livezi). Din Epoca bronzului datează o spadă de bronz, de tip micenian, aparținând culturii Tei. În satul Meri (limitrof municipiului Roșiorii de Vede) a fost descoperit un mormânt tumular (secolul XIII î.Hr.), în care s-a găsit scheletul unei căpetenii de trib, alături de o mare cantitate de ceramică, precum și un cuțit de fier. În secolele II-I î.Hr., în zona orașului de astăzi se semnalează prezența celților scordisci din regiunea Savei.
Civilizația autohtonă geto-dacă din această zonă a avut legături cu civilizația romană încă din cursul sec. I î.Hr. — sec. I d.Hr., când Imperiul roman se extinsese până la malul drept al Dunării, dovadă fiind monedele descoperite pe teritoriul actual al orașului. În același areal au fost descoperite urmele unui castru roman de pământ, cu val și șanț de apărare, situat la 7,5 km sud-vest de centrul municipiului, pe vechiul limes transalutanus (val continuu de pământ însoțit de o linie de castre).
După retragerea armatei și a administrației romane din Dacia (271/275), slavii sunt aceia care au avut mai multă însemnătate în istoria meleagurilor din stânga Dunării. Aceștia sunt menționați în apropierea orașului Roșiorii de Vede de către Procopiu din Cezareea, în anul 546. Între secolele IX-XI au urmat aici noi năvăliri barbare: pecenegii (de origine turcă), apoi cumanii, de la care se păstrează toponimicul Teleorman (pădure deasă) și a căror stăpânire durează până la năvălirea tătarilor (1241).
Pe teritoriul actualului oraș au fost descoperite, de asemenea, monede de bronz din secolul al IX-lea și al XI-lea, care atestă existența unei populații ce practica o intensă activitate de schimb, atât pe plan intern, cât și pe plan extern.
Prima atestare documentară a târgului Rușii de Vede (numele sub care apare localitatea în documentele din Evul Mediu) datează din anul 1385. De-a lungul secolelor se impune ca un însemnat centru comercial pentru desfacerea produselor agricole și meșteșugărești, negustorii săi având puternice legături cu Brașovul.
În secolul XVI s-a stabilit, la Roșiorii de Vede, sediul unei căpitănii de călărași, ocazie cu care localitatea a devenit oficial reședința județului Teleorman (până în 1838). Domnul Țării Românești Mihai Viteazul (1593-1601) a dăruit o parte din Rușii de Vede, călărașilor care au fost așezați aici pentru apărarea zonei împotriva turcilor din raiaua Turnului și cu obligația de a participa la război alături de domnul țării.
Odată cu așezarea căpităniei de călărași aici, localitatea pierde caracterul sătesc și devine târg în adevăratul sens al cuvântului, ajungând ca la 1677 sa fie menționată între cele 25 orașe ale țării enumerate de Miron Costin în Cronica Polonă.
Din 1768, cea mai mare parte a vetrei orașului și întreaga sa moșie sunt închinate de domnie mânăstirii Sf. Spiridon Nou din București, toți târgoveții devenind astfel clăcași. Ca urmare, târgoveții vor începe lupta împotriva pretențiilor formulate de mănăstire, luptă ce va dura circa 100 de ani și va îmbrăca diferite forme.
În Proclamația pe care Tudor Vladimirescu o adresează bucureștenilor, la 16 martie 1821, acesta arată că una dintre localitățile care s-au alăturat revoluției este orașul Roșiorii de Vede. După asasinarea conducătorului revoluției de la 1821 (la 27 mai), turcii pornesc măcelul împotriva pandurilor, care se retrag în Oltenia. Orașul este cucerit și incendiat de turci, asemenea Caracalului și Slatinei.
Desființarea raialei Turnu, în urma Tratatului de la Adrianopol (1829), a avut adânci implicații în dezvoltarea ulterioară a orașului Roșiori de Vede. În Țara Românească orașul era considerat unul dintre cele mai importante centre meșteșugărești și comerciale, motiv pentru care prin art. 1 din Regulamentul Organic i se rezerva dreptul de a participa la alegerea domnitorului cu doi delegați. Totuși, adoptarea Regulamentului Organic a dus la agravarea contradicțiilor dintre târgoveți și mănăstirea proprietară a moșiei. În astfel de condiții, meseriașii, negustorii, micii boieri și călărașii din Roșiorii de Vede au aderat la Revoluția din 1848.
Dintre militanții roșioreni pentru înfăptuirea Unirii Principatelor se va reliefa figura lui Alecu Petrescu, fostul comisar de propagandă al revoluției pașoptiste, care se va alătura, în 1855, colectivului de redactare al ziarului „Patria”, ce se constituie într-un centru de sprijin pentru mișcarea unionistă din Țara Românească. Ulterior, marile prefaceri din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) au oferit posibilitatea ca orașul Roșiorii de Vede să iasă, în 1866, de sub dependența față de Mănăstirea Sf. Spiridon Nou.
Adoptarea toponimicului actual Roșiorii de Vede a fost o manifestare a voinței localnicilor și nu o hotărâre a administrației centrale. Acest nume apare în actele locale din 1864.
După mobilizarea armatei (aprilie 1877), în vederea cuceririi independenței naționale, mulți roșioreni se vor înrola la 23 iulie, când se constituie armata română de operații, în Compania a 3-a din Batalionul I Teleorman. Locuitorii orașului și-au adus și ei contribuția la Războiul pentru Independență, prin rechiziții și transporturi, prin subscripții pentru cumpărarea de arme și donații în bani sau alte ofrande făcute armatei.
În prima jumătate a secolului XX, Roșiorii de Vede s-a remarcat ca principal centru comercial cu cereale, cu vestite târguri săptămânale și două târguri anuale mai mari, aflat la începuturile industriei (o țesătorie, o fabrică de ulei industrial și una de lichior, fabrici de brânzeturi ș.a.).
După intrarea României în Primul Război Mondial, în august 1916, s-au înrolat în armată și numeroși roșioreni, prezentându-se la regimentele 20 Dorobanți, 60 Dorobanți și 4 Călărași, care își aveau garnizoanele la Turnu Măgurele. Locuitorii orașului au opus rezistență, în noiembrie 1916, la intrarea aici a trupelor inamice. Drept represalii, trupele germane au incendiat centrul comercial al orașului și au luat numeroși ostateci.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, după actul de la 23 august 1944, când România a trecut de partea coaliției Națiunilor Unite, trei companii din Regimentul 3 de Pionieri, care-și aveau reședința la 6 km de oraș, au avut misiunea de a lichida garnizoana germană de pe aeroportul din Roșiorii de Vede. În noaptea de 25/26 august 1944 pe aerodromul militar german de la Roșiorii de Vede ostașii români aud dezarmat 500 de militari germani, dotați cu o mare cantitate de armament și muniții.
În 1947 este dată în folosință calea ferată București — Roșiori — Craiova, în lungime totală de 209 km. În a doua jumătate a secolului XX s-au dezvoltat cu precădere industria ușoară și cea alimentară (țesătorie și filatură de bumbac, fabrici de mobilă, material rulant, tricotaje, ulei comestibil, conserve de legume și fructe ș.a.). Cutremurul din 4 martie 1977 a produs mari pagube materiale în Roșiorii de Vede, fiind afectate numeroase imobile.
A fost declarat municipiu la 18 ianuarie 1995. La recensământul populației din 2011 municipiul Roșiorii de Vede avea 27.416 locuitori.
Dintre monumente amintim: bisericile cu hramurile ”Sfântul Ilie” (1804), ”Sfântul Teodor-Tiron” (1818), ”Sfinții Împărați Constantin și Elena” — Serdăreasa (1832-1835), ”Adormirea Maicii Domnului” (1836), ”Cuvioasa Parascheva” (1836), ”Sfântul Ioan Nou” (1842), ”Sfânta Cruce” (1849), ruinele bisericii ”Sfântul Nicolae” (1780), clădirile Gării de Est (1889), Primăriei (1912) și Judecătoriei (1912), Casa ”Mamut” (1899).